La sfirsitul saptaminii trecute, Iasul a gazduit pentru prima data o editie a Campionatului National de rugby.
Era ora opt si ceva dimineata si Stadionul „Sandu Ville-Gorun“ sau „Agronomie“, asa cum il stiu fanii, gemea de lume.
Daca n-ar fi existat „betetele“ ai fi spus ca ai ajuns la un picnic, mai multe corturi imprejmuind terenul de joc.
Erau corturi, cu lume pestrita, cu jucatori care stateau tolaniti la soarele diminetii sau cu altii care se antrenau de zor. Cu mucaliti in tribuna care asteptau inclestarile de pe „dreptunghiul verde“.
Undeva in dreapta, mai la umbra, separat de celelalte echipe, i-am gasit pe rugbistii de la Farul Constanta. Asteptau cu nerabdare inceperea competitiei.
La Iasi au venit insotiti de presedintele sectiei, Aurel Arghir.
Cind m-a vazut, Arghir a inteles repede care este motivul pentru care le tulburam linistea: „un interviu“ cu georgienii din lotul Farului.
Mai erau citeva minute si trebuia sa intre in teren. Politicos, Arghir m-a rugat sa astept pina in momentul in care termina baietii de jucat, dupa care pot sta de vorba cu ei.
M-am conformat si am urcat in tribuna.
Deja soarele ardea cu putere si toata lumea cauta un colt de umbra.
Am vazut rind pe rind evolutiile tuturor echipelor prezente la competitie, cu mentiunea ca i-am urmarit cu un real interes pe cei de Farul, si in special pe georgieni.
Se vedea de la o posta ca georgienii „sint din alt film“, cum ar spune un suporter. De la modul in care s-au antrenat pina la felul in care au tratat fazele de joc sau descarcarile din momentul marcarii unui eseu, totul ii diferentia de ceilalti sportivi.
Timpul s-a scurs repede si „georgienii mei“ isi facusera treaba: jucasera trei meciuri, in care acumulasera tot atitea victorii.
„Toti prietenii nostri sint pe front!“
Dintre cei cinci rugbisti georgieni din lotul Farului, la Iasi au venit doar Bidzina Samharadze, Lasa Tavarkiladze si Iuri Hatriasvili, ceilalti doi, Georgi Hositasvili si Kahaber Uciava, fiind lasati la Constanta.
Primul care a acceptat sa vorbeasca a fost Iuri Hatriasvili, dupa care i-am trezit interesul si lui Bidzina Samharadze sau „Bibi“, cum ii spun colegii.
„Da, stiu ce vrei sa ne intrebi“, mi-a taiat-o scurt „Bibi“ inca de la inceput.
„La noi in tara este razboi! Totul a inceput din cauza problemei din Osetia de Sud. Eu si Iuri sintem din Tibilisi, din capitala. M-a sunat un prieten si mi-a spus ca ne ataca rusii. Prima data am crezut ca glumeste. Pe urma m-am uitat la TV si m-am convins ca asa este“, si-a inceput „Bibi“ istorisirea.
„Noi trebuia sa fim pe 10 august in Romania, dar daca a inceput razboiul... Toti cinci am plecat din Tibilisi cu un autobuz. Am facut vreo 14 ore pina la Baku, in Azerbaidjan. A fost un calvar. In cele din urma am ajuns la Baku. Acolo am stat o zi si o noapte pina ne-am gasit bilete de avion spre Istanbul. Dupa o zi in Turcia, am ajuns pina la urma la Bucuresti“, a continuat „Bibi“, vizibil marcat de situatia de la el din tara.
„Daca mai stateam o zi, plecam in armata!“
Nu termina bine de spus „Bibi“ si Iuri il intrerupe. „Sa stii ca rusii nu aveau dreptul sa intre la noi in tara!“, imi zice Iuri, intr-o englezo-romana si plin de ura continua: „De ce ne bombardeaza casele? Ce au cu noi? Osetia este a noastra. Ce-au cautat ei acolo si pe urma in Georgia? Iti spun, este o situatie foarte grea pentru noi. Am trait niste clipe de cosmar. Cum te-ai simti cind toti prietenii tai, toti cei apropiati, pleaca la razboi?! Noi, daca mai stateam o zi, plecam in armata! Familiile noastre au ramas acolo. Nici la telefon nu putem vorbi cu ei. Sintem in razboi!“
Gata oricind de lupta
Faptul ca vietile celor apropiati pot fi puse oricind in pericol i-a marcat.
„Sa nu crezi ca noi am fugit de acolo. Miine daca ne cheama, sintem pregatiti sa luptam! Sintem gata oricind sa ucidem! Nu e o joaca. Acum e care pe care! Pentru a-mi salva familia sint oricind pregatit sa pun mina pe arma si sa lupt impotriva rusilor!“, imi spune transant „Bibi“.
~ncerc sa-l calmez si il intreb de Cupa Europeana a Natiunilor la rugby si cum vad ei meciul pe care ar trebui sa-l joace cu Rusia.
„Ah, meciul ala? Ala oricum este unul incrincenat. Iti dai seama ce va fi pe teren acum. Cred ca nu au curajul sa vina in Georgia. Ii calcam in picioare!“
E clar ca nu ii au la suflet pe rusi, le multumesc ca au vrut sa stam de vorba si le spun ca sper ca acest razboi se va incheia cit mai repede.
„Sa dea Dumnezeu!“, imi raspund ei.
Intr-adevar. Sa dea Dumnezeu!
PS: ARTICOLUL POATE FI CITIT SI IN "JURNALUL DE EST" DE LUNI 18 AUGUST
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu